mi-am luat inima-n dinti si capu'-n palme, asezandu-ma in pervaz. ma simteam cam ca o planta-n ghiveci, dar am acceptat si asta, dat fiind carenta accentuata de pervaze in locatie.
asta a fost primul pas, al doilea trebuia sa respecte scriptele, cum ca natura te inspira, te invie si te-ntoarce la sentimente mai bune, mai cu alte cuvinte te face sa te simti mai bine acolo si atunci cand vreun dobitoc ti-a-ntors pe dos existenta.
deci, sa privim. cam aiurea. un dos de bloc, un gard vopsalit in verde crud, de-ala de-ti ia ochii, o iarba chircita de praf si chistoace de tigari, basca alte resturi pentru care gospodinele etajelor din varf gandeau ca nu merita sa se fardeze pana la ghena de gunoi.
cerul era ca lumea, adica mare, nouros si incruntat. mai un pom, cu ceva bruma de visine-n varf si cam atat. dezamagita, ma-nervez si vad negru'-n fata ochilor.
oups! o familie-ntreaga de goange de-alea mari de la tata artagos pana la puiu' al mai mic defila pe pervaz. numa' sentimentele-alea de prin reviste nu le-am simtit in incercarea mea de-a-mi fi mai bine. doar venin si fiere in gatu' gatului...
da' nu cred ca tre' sa-mi pierd speranta, dupa cum spun cercetatorii ( oare astia-s unii si aceiasi sau se mai schimba prin... rotatie???), perseverenta poate fi mama reusitei.
