luna

uite luna! '-i numai una
glob de gheata, sus, pe-o sarma
stelele-i sporesc lumina;
doua isi plutesc sfarsitul
poarta-si trena-n alba urma...
un nesomn plus o dorinta
ascunsa-n falduri sufletesti
fac un vis de-o-ntreaga viata
sau viata-n vis, cat s-o iubesti.

viata in caus.

"Oare poţi să fii fericit...?... şi, dacă da, la ce oră?" - Frederic Beigbeder

tin pumnul strans. il privesc. mic, cu incheieturi albite de stransoare. in caus am pus tot ceea ce cred eu ca m-ar face fericita. oare? si-l tin strans, sa nu-mi scape. dar si in aparare, caci... de pui raul inainte, cum ai putea suferi o noua dezamagire?
si poti fi fericit traind in causul tau? da, daca ai avut grija sa cuprinzi acolo si fiinte dragi, amintiri frumoase, zambete si, tinand cont de invataminte, putina incredere in viitor. doar acolo. in causul tau.

amintiri...

privesc in urma si ma iau fiorii. usor, asa, pe nesimtite, pana cand ajung sa tremur de-a binelea. iar gandurile-mi dau tarcoale. si tot nu realizez. cum te poate surprinde realitatea, cmu poti avea zeci de reactii la un eveniment si cum de ai ales-o exact pe aceea.
iar treaba aia cu: ia-ti jucariile si pleaca s-a intamplat de-adevaratelea. tot copil mi-s, doar ca jucariile mele erau vii, la randul lor copii, doi copii frumosi, speriati atunci, cu priviri haituite de intrebari a ce va urma? si-a urmat si urmeaza in continuare. cursul vietii. nu s-a intrerupt. uneori poticnit, uneori lejer, mai strangand din dinti, mai zambind amar.
lacrimile mele si-ale lor s-au uscat demult. in incercarile de-a duce prezentul demn, in straduinta de-a avea zambetul mereu pe chipuri ostenite. poate doar eu? imi place sa cred ca n-a lipsit nimic, ca am fost si sunt o puternica in incercarea de a duce mai departe viitorul, de a creea amintiri in liniste, frumoase, fara frici. desi mi-au lipsit mangaieri, o imbratisare, un sarut pe crestet care sa ma aduca iar in starea dreapta, sustinandu-ma.
ma mai aplec uneori, gandindu-ma cum ar fi fost. daca. daca as fi fost fericita, daca as fi fost iubita, daca as fi fost mai buna, mai ingaduitoare, mai... mai... n-a fost sa fie.
imi dau drumul la lacrimi in ploaie sau noaptea tarziu, desi stiu ca atunci nu are cine sa mi le stearga si sa ma stranga in brate. merg inainte pana cand. imi strang in gand copiii in fiece seara, urandu-le vise senine si promitand sa fiu mereu: mama.

va fi

in clipele acelea in care simti ca totul e bine, ba mai mult, exceleaza, cand multumesti celui de sus ca ti-a dat exact ceea ce avea nevoie propria-ti persoana, nu te pierde cu firea. nu uita sa iei bucatele din sentimentele de preaplin, euforie, multumire sufleteasca. nu te lacomi, ia macar putin din ele, cat sa nu-ti stirbeasca prezentul si pune-le deoparte. pentru zile gri. nu, nu negre, alea nu le indulceste nimic. gri. cu norisori de ploaie, cu cerul stand sa se pravale, seri inciudate, in care-ti plangi de mila sau zile in care jelesti viata intens, pana la hohote si muci, de nu-ti ajunge ditamai rola de hartie de la Lidl. atunci fac bine firimituri de fericire trecute, care sa dea o tenta rozosina griului neutru. si sa te scoata la liman.
la urma urmei, atunci cand te superi si simti ca ar fi cazul sa-ti iei jucariile si sa pleci, ce altceva sa iei cu tine? in bocceluta, cand pasesti spre viitor? exact speranta asta, ca va fi bine. poate si ceva amintiri. de bine. si cert, nepersonalizate. doar tu si sentimentele tale. spre maine. spre senin.

revelatie

iubire de-o clipa
intens de nefireasca
si scurta
scurta, cam cat o viata... in care sa traiesti intens ca sa-ti ajunga... si in care sa nu trebuiasca sa-ti pui intrebari de genul:
poti sa mai ramai putin?
mi-e teama de ce va sa vie
si singur
si intuneric...
si foame- foame de dor
sau dor de foame...

o eternitate de intrebari fara raspuns
sau doar revelatie?????

*unele intrebari nu merita raspuns

ca bine zicea Camus: Toţi oamenii simt, într-un anumit fel, o duioşie a vieţii. Este cea care îi ajută să meargă înainte, cea către care se întorc atunci când sunt epuizați și storși.
cu alte cuvinte un 'ceva' al tau care sa te motiveze.

de toamna

ma-mbrac in toamna asta calda
nuante pretioase incalzeasca-mi privirea
imi infasor la gat un curcubeu ingalbenit
contrastand abrupt cu nemurirea.
imi tarsai papucii, imprastiind
mormane de frunze aritmetic aranjate
in asta toamna nu tinem seama de reguli
asorta-vom sentimente obsesiv colorate.

minciunele duminicale

ma, chestiile astea cu minciuna is tare al naibii. simt uneori ca o apreciez (chiar daca minimalist) pentru starea aia de bine pe care o insufla. atunci, pe moment. iar daca intuitia te zgandare si nu-ti da pace, o inlaturi, cotind-o si pastrand euforia clipei. si gasindu-ti scuze de genul alora cu trairea prezentului, fara a mai tine cont de invataturile trecutului si nici de durerea viitorului. nu degeaba se tot spune ca e benefic sa traiesti acum, ca maine cine stie daca mai vine. si le iei de bune, ideile, chiar daca-ti contrazic simtirea, nu numai pentru ca le vezi si auzi mereu( ca in politica- indobitocirea multimilor), ci, cum spuneam, pentru starea de bine pe care ti-o dau.
iar cand cazi, cazi abrupt. fara doar si poate. tot asa. cu sufletul dezgolit, mai adaugand cate-o scrijelitura adanca, pe care nu mai reusesti s-o oblojesti in asta viata.
asta daca cumva ma mai intrebam:
de ce mint oamenii?
de ce ne mintim pe noi insine?
de ce inchidem ochii?

poverile sunt pentru umeri destul de tari ca sa le duca

“Poverile sunt pentru umeri destul de tari ca să le ducă”- via Sorin Tudor


Nimic în lumea asta nu ne poate distruge, dar ne putem distruge singuri tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem – și gândindu-ne tot timpul la ele.

Nu mi-a plăcut niciodată să adun cioburile sparte şi să le lipesc la loc, spunându-mi că vasul e nou. Ceea ce s-a spart, s-a spart; și prefer să-mi amintesc cu plăcere de vasul întreg, decât să-l am înaintea mea și să-i văd crăpăturile tot restul vieții mele.

Viața nu se află sub nicio obligație de a ne da ceea ce așteptăm noi de la ea.

Toți oamenii fac ceea ce cred că trebuie să facă, nu gândim și nu făptuim toți la fel și nu e drept să judecăm pe alții după noi înșine.

Te-ai gândit vreodată că și cea mai puternică dragoste poate să se sfârșească?

Nimeni nu poate merge mai departe împovărat de amintiri dureroase!

La urma urmei și mâine este o nouă zi.

Margaret Mitchell- Pe aripile vântului

zori

umbre prelungite din noapte
intuneca parte din zi
luptandu-se
cu partea insorita
a sufletului meu
un intuneric
cu un picur de curcubeu
fac un zambet firav
cat o buna dimineata

intrebari

se sting stelele
una cate una
umbrele devin
tot mai intunecate
orbecai pe-ntuneric
cautand
asteptand...
oare mai rasare luna?

capete

te astepti sa ai mai mult timp decat este... cert ii ca, la un moment dat, cred eu, de la o varsta-ncolo :P, te alipesti noianului lumesc care ajunge constient de limitele timpului. si-ti propui frumos, ordonat, in fiece dimineata sa traiesti intens. numai ca nu ti se arata. cel putin, nu zilnic. si ajungi spre seara, in prag de adormire, proaspat spalat, aerisit si calcat in piju-miju, sa-ti dai seama ca nu ti-ai respectat planurile de cu dimineata. si-o iei de la capat cu promisiunile-ti. din nou si din nou. pana o dai oleaca spre depresie, cand se-aduna zile netraite, scurse printre ganduri, idei si vise, intocmai nisipului prin gaoacea clepsidrei. si ti se pare ca ai obosit s-o iei mereu, mereu de la capat. pentru ca, te-ntrebi, cate capete exista? iar existentiala maxima: cate capete poti duce?

nu te pune-mpotriva!

cand tacerile zgandare
gandurile scriu... vise
fa-le partieeeeeeeee!