privesc in urma si ma iau fiorii. usor, asa, pe nesimtite, pana cand ajung sa tremur de-a binelea. iar gandurile-mi dau tarcoale. si tot nu realizez. cum te poate surprinde realitatea, cmu poti avea zeci de reactii la un eveniment si cum de ai ales-o exact pe aceea.
iar treaba aia cu: ia-ti jucariile si pleaca s-a intamplat de-adevaratelea. tot copil mi-s, doar ca jucariile mele erau vii, la randul lor copii, doi copii frumosi, speriati atunci, cu priviri haituite de intrebari a ce va urma? si-a urmat si urmeaza in continuare. cursul vietii. nu s-a intrerupt. uneori poticnit, uneori lejer, mai strangand din dinti, mai zambind amar.
lacrimile mele si-ale lor s-au uscat demult. in incercarile de-a duce prezentul demn, in straduinta de-a avea zambetul mereu pe chipuri ostenite. poate doar eu? imi place sa cred ca n-a lipsit nimic, ca am fost si sunt o puternica in incercarea de a duce mai departe viitorul, de a creea amintiri in liniste, frumoase, fara frici. desi mi-au lipsit mangaieri, o imbratisare, un sarut pe crestet care sa ma aduca iar in starea dreapta, sustinandu-ma.
ma mai aplec uneori, gandindu-ma cum ar fi fost. daca. daca as fi fost fericita, daca as fi fost iubita, daca as fi fost mai buna, mai ingaduitoare, mai... mai... n-a fost sa fie.
imi dau drumul la lacrimi in ploaie sau noaptea tarziu, desi stiu ca atunci nu are cine sa mi le stearga si sa ma stranga in brate. merg inainte pana cand. imi strang in gand copiii in fiece seara, urandu-le vise senine si promitand sa fiu mereu: mama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu