zi innodata...

vantul suiera amenintator, a vestitor de iarna, cumva suparat pe asta ultima zi de toamna. sau intaie zi de iarna?
ploua. inca de-aseara, asortand picurii cu cei interiori. ai acum un tot unitar, compact si gri innourat, infrigurat de temeri.
frunze umede lipite pretutindeni, fara culoare, sporind tristetea sfarsitului. cate-o rafala incearca sa usuce pustiul, inscriindu-se intr-o batalie de-a constantul deja pierdut.
* zi innodata, in care-l intelegi pe deplin pe Bacovia...


citit-am pe webcultura despre paianjenii care se urca in copaci, cand vin inundatiile... nu degeaba se spune ca-i benefic sa inveti de la natura.
so, cand iti ploua, prea mult si prea des, agata-te de-un curcubeu, pierde-te-n spectru-i colorat, uita si dormi, asteptand vrem'i mai bune. un fel de hibernare, gen. poate ca e timpul. de-un noaptebuna?

de-ale piticilor...

aveti voi habar cat ii de pustiu malul in week-end, dimineata? intr-atat incat poti sa-ti aliniezi piticii, sa le faci prezenta, sa vezi care-i in plus, sa organizezi examen sa hotarasti care ramane si sa te dumiresti care s-o pierdut pe drum. pe v'o doi i-am inecat in Mures. nu, nu-s io asa de sadica, incat sa-i tin cu forta sub apa. doar ca mi-a fost prea lene sa-i salvez. pe cativa i-am lasat sa supravegheze natura in descompunere, iar de luat sub aripa mea neocrotitoare n-am luat decat unu', mototol si neajutorat. sa nu zica lumea ca nu-mi pasa. dupa curatenia asta de toamna, i-am primenit pe ai ramasi, i-am instruit ca de-nceput de iarna si-am pornit cu toNtii mai departe, sa cucerim lumea.

ca-mi ploua...

imi ploua. a emotii negative, presarate cu temeri si dor.
imi joaca sufletul pe note muzicale. a emotii pozitive, presarate cu sperante si dor.

pentru ca ploua. a duminica inceata, a ganduri picurate.
pentru ca-i liniste. a taceri subtile, a dialoguri mute.
pentru ca-i pustiu. a singuratate impusa, a privelisti mate.
pentru ca-i frig. a amintiri infiorate, a doruri nevrute.

* de-o duminica muzicala...

pulbere de stele

si-a ales voit cerul plin de stele sfaramate. si inca le-a mai imprastiat si ea cu mana, risipind si ultima urma de disciplina.
l-a privit din nou. inca se complace in dezordine. intr-o asa-zisa uitare si nepasare. fatada. nu pentru altii, ci pentru ea insasi. o forma de razvratire, de negare, un soi de pedeapsa pentru propriile sentimente, nealese, neimpuse, doar prea participative in petecul ei de viata.
gandeste ca din punctul acesta pleaca prea multe drumuri, cele mai multe ducand spre excese si tragedii. ca-i plina lumea si mereu se gasesc pe undeva dezaprobari, fara pic de analiza a evidentelor. doar nu degeaba exista bau-baul acela numit gura-lumii, pe care-l numea cu prietenii din copilarie radio-sant.
nu vrea nimic. doar se intreaba uneori cata vointa si curaj iti trebuie s-o iei pe drumul bun. si care-o fi acela? poate sa-ti recompui cerul? n-ar trebui decat sa rezolve un puzzle, una din indeletnicirile preferate. doar ca asta ar implica mai multe, nu doar gandire mecanica si putina indemanare.
sau macar un petecut de cer. cat pentru o singura stea, care sa-i apartina.

doar dor...

intre- apus si bezn'- adanca e doar dor. si vis.
molcom- adie optimismul tintind spre infinit,
imbratisand cu patima sperante. via paradis.

undeva... candva...

am deschis ochii, dar ei nu m-au deschis pe mine. am aterizat fix in miez de ceata, dezorientata de vise tulburate. in vartej de sentimente, ma ia cu ameteala, orbecaind prin ramasite de amintiri, regrete si alte accesorii. in tulburarea-mi obsesiva, nu ma dumiresc: ce zi ii azi!? mi-e tarziu sau mi-e devreme? ridic un colt de ceata si-mi dau seama ca va fi bine... undeva, candva... acum, mi-e doar dor.

tarziu...

file de duminica. tarzii. tarziu. un film vechi si-o carte noua.

"Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată,
Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat’aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii." (M. Eminescu)

de-un vis vechi si-o-nchipuire noua. nu-s prea tarzii. nu-i prea tarziu.

in timp...

am luat o amintire... un vis as putea spune, l-am tinut in causul mainilor, sa-l reinvii pana am simtit cum imi tic-tac-aie pe pielea usor umeda a palmelor. emotia ma copleseste. inseamna ca asta, cu jocul de-a calatoriile in timp nu-i numai o poveste. te vad in penumbra, iti admir statura si-mi inchipui tinuta si atitudinea. imi pareai odata impozant si de neatins. rasare lumina, intocmai ca pe-o scena, cuprinzandu-te in aura reflectorului din mintea mea. revad clipe frumoase, o data, de doua ori... pana dau de eternitate. eternitatea mea. iti trasez conturul chipului, usor, iar si iar, pana cand il invat pe de rost. sa nu mi-l ia uitarea.

de toamna ce esri...

de toamna ce esti...

scuturand frunze de ganduri,
dezgolind povesti,
citind printre randuri,

de toamna ce sunt..

de-o toamna...

din furtuni de suflet cladit-am anotimp
cu lacrimi mi-am format o ploaie
cu pensula muiata in prafuri de tristeti
pictat-am doar plumburi si noroaie.
si-o panza de paianjen, m-am gandit
sa-mi tina frunzele din ganduri
sa-mi ninga iarasi potolit
cu dor de alte timpuri.

privit-am din afara - prea pustiu
prea trist si far' de noima.

si mi-a suras tarzie o raza insorita
si m-a trezit in ultim ceas de vara.
mi-a luminat paleta pricajita
cu dor de primavara.

si nuante pamantii au inceput s'-apara
cu galben, purpura in gand
explozii pana-n fapt de seara
cu dor de mine insami.

din fire rasfirate cladit-am anotimp
picurand speranta, migala si mult dor

e toamna mea. si-a ta. si-atuturor.